Din nou in voia sortii ce ma leaga de trecut ..M-a atins repede timpul grabit si m-a purtat pe nenumarate carari insingurate, si totusi in suflet lumina a pastrat sclipirea de viata niciodata uitata.Mi-a fost dor sa privesc din nou spre cer fara ca gandul sa nu-mi raneasca inima,..mi-a fost dor sa ating pamantul cald fara ca tremurul sa nu-mi inghete impulsul grabit ..
O lume tematoare de propriul spirit captiv in gheata uitarii...Iata ca este prea departe speranta lumii pentru ca gandul de maine sa fie salvat.Si totusi unii mai lupta astazi si cu sinele in dimineti tarzii lipsite de somn,inecate in insomnia unui individ decazut de propria cautare.E acum o lume pe dos,iar eu trebuie sa lupt neincetat cu clipele uitarii,cu amintirile,cu imaginile fictive ce-si fac loc printre realitati.Uneori nu pot uita un moment care ucide in mine increderea si visul, un moment care a trantit o prietenie la pamant
zadarnicindu-mi puterea de a o ridica inca o data.Retraiesc incontinuu toamne pierdute in insingurarea unei depresii intunecate si cu ochii inchisi strivesc fiorii ce ma leaga de aceasta lume..Am vindecat boala,dar ranile inchise ard si indurereaza.
Poate ca sunt semne uitate,poate ca sunt drumuri pe care nu le voi mai cutreiera niciodata,poate ca trecutul nu va invinge si poate ca niciodata nu-l voi mai atinge cu lacrimi spulberate de lovituri nemeritate ,dar voi stii intotdeauna ca din intunericul propriului sine,prins intre radacini batrane ,am creat cea mai pura iubire.In lumina soarelui ce ma poarta spre drumuri noi,imi ramane in suflet multumirea de a fi salvata de cel mai frumos spirit.Iti multumesc Vlad,pentru rostul dat fiintei mele,pentru speranta eterna ce-mi mangaie inima,pentru viata.
14 septembrie 2012
1 iunie 2011
26 martie 2011
..tulpina unui tei sapa un pamant inecat de fapte uitate..urmarind firul vietii ajung intr'un punct mort unde gandul este singurul care ramane de un adevar pur si sinistru..
O amintire,un fel de trecut..
Partea intai:
Sunt dominata de tremurul care'mi inghite actiunile intr'o incapacitate demna de mila.Mi'e frica de starile pe care nu le pot controla,acum mi'e cel mai frica sa nu pierd,sa nu daram ce am construit.
Baza mea psihologica e mult prea instabila sa sustina atatea emotii necunoscute.Incet,dar sigur ma adancesc spre sfarsitul fiintei mele,spre intunericul atat de bine cunoscut.In labirintul acela de intrebari nu am niciun indiciu care sa'mi arate calea de iesire.Sunt atat de egoista si am impresia ca nu stiu sa pretuiesc ceea ce am.Viata e incorecta si ofera mult prea putine pauze de respiro din ritmul alegro.
Vad cercuri,viata mea e un cerc in care ma invart la infinit traind aceleasi vicii care ma distrug cu fiecare tura terminata.Dar nu mai vreau sa fie asa..Nu vreau sa astrag in suferinta mea unica salvare,unica persoana care ma intelege pe deplin.Nu am putere sa lupt si asta ma duce la disperare.Repet,in speranta ca voi invata..
O singura dorinta rasare printre gandurile negre,o singura cale se arata pintre randurile care in prezent par secate de viata.
Carti pana in tavan,un aer uscat,miros de vechi,podeaua care scartaie,oameni inghititi de povesti fictive,in vorbe care mint fara regret,spunand ca viata ne'o facem noi,dezvaluind partea frumoasa,ascunzand partea urata.
Pe patul de spital,rece,alb,patat de boala celor dinainte,ma trezesc ca dupa o lovitura in moral.Ametita de febra,halucinez intr'o poveste frumoasa:..pe un camp plin de flori si iarba verde care contureaza un cer contrastant,albastru diluat si rosu arzator,soarele..se ascunde in spatele noptii care e pe cale sa umbreasca puterea de a privi mai departe de limite,..eu,suflet pierdut in drama altor vieti.Sub mine,covorul verde cenusiu se raceste sub greutatea atator dezamagiri,..nu ma pot ridica,nu pot merge spre sunetul de apa care se aude atat de aproape.Deocamdata nu ma mai intreb nimic,deocamdata accept intreaga imagine a visului,constienta ca in urmatorul moment pot cadea de pe sarma subtire pe care calc cu instabilitate.Echilibrul meu nu tine mult,asa a fost dintotdeauna,asa e viata mea,ca un cliseu,insa mult mai profunda.Eu cad de mult prea multe ori si imi ia mult prea mult timp sa ma ridic,iar atunci cand o fac,totul tine mai putin de o clipa,mult prea putin ca sa pot vedea ce ma asteapta inainte.
Un tunet aproape ma trezeste,o lumina aproape ma face sa deschid ochii,dar nu o fac,nu acum.
Adorm in puterea vantului care ma duce departe..gandul,inchis intre bariere peste care nu pot trece.
E dimineata devreme si lumina abia incepe sa se arate.Cu o durere in bratul stang si capul care imi vajaie,privesc in jur.Totul alb,steril,neatins de vreo pata de natura,de viata.La geam,gratii,pe pereti,litere pe care nu le inteleg.O asistenta tanara,subtire,cu ochii albastrii-purpuriu se holbeaza spre trupul meu vlaguit.Imi vorbeste ca unui copil inocent,..eu nu o inteleg,Intr'o secunda imi strapunge pielea cu un ac rece care imi trezeste simturile si imi prezinta realitatea.Pleaca,inghizand usa scorojita,pleaca lasandu'ma intr'o liniste acuta care da nastere intrebarilor..
Imi vine sa rad de absurditatea lucrurilor si unicul gand e spre timpul irosit..
Sunt dominata de tremurul care'mi inghite actiunile intr'o incapacitate demna de mila.Mi'e frica de starile pe care nu le pot controla,acum mi'e cel mai frica sa nu pierd,sa nu daram ce am construit.
Baza mea psihologica e mult prea instabila sa sustina atatea emotii necunoscute.Incet,dar sigur ma adancesc spre sfarsitul fiintei mele,spre intunericul atat de bine cunoscut.In labirintul acela de intrebari nu am niciun indiciu care sa'mi arate calea de iesire.Sunt atat de egoista si am impresia ca nu stiu sa pretuiesc ceea ce am.Viata e incorecta si ofera mult prea putine pauze de respiro din ritmul alegro.
Vad cercuri,viata mea e un cerc in care ma invart la infinit traind aceleasi vicii care ma distrug cu fiecare tura terminata.Dar nu mai vreau sa fie asa..Nu vreau sa astrag in suferinta mea unica salvare,unica persoana care ma intelege pe deplin.Nu am putere sa lupt si asta ma duce la disperare.Repet,in speranta ca voi invata..
O singura dorinta rasare printre gandurile negre,o singura cale se arata pintre randurile care in prezent par secate de viata.
Carti pana in tavan,un aer uscat,miros de vechi,podeaua care scartaie,oameni inghititi de povesti fictive,in vorbe care mint fara regret,spunand ca viata ne'o facem noi,dezvaluind partea frumoasa,ascunzand partea urata.
Pe patul de spital,rece,alb,patat de boala celor dinainte,ma trezesc ca dupa o lovitura in moral.Ametita de febra,halucinez intr'o poveste frumoasa:..pe un camp plin de flori si iarba verde care contureaza un cer contrastant,albastru diluat si rosu arzator,soarele..se ascunde in spatele noptii care e pe cale sa umbreasca puterea de a privi mai departe de limite,..eu,suflet pierdut in drama altor vieti.Sub mine,covorul verde cenusiu se raceste sub greutatea atator dezamagiri,..nu ma pot ridica,nu pot merge spre sunetul de apa care se aude atat de aproape.Deocamdata nu ma mai intreb nimic,deocamdata accept intreaga imagine a visului,constienta ca in urmatorul moment pot cadea de pe sarma subtire pe care calc cu instabilitate.Echilibrul meu nu tine mult,asa a fost dintotdeauna,asa e viata mea,ca un cliseu,insa mult mai profunda.Eu cad de mult prea multe ori si imi ia mult prea mult timp sa ma ridic,iar atunci cand o fac,totul tine mai putin de o clipa,mult prea putin ca sa pot vedea ce ma asteapta inainte.
Un tunet aproape ma trezeste,o lumina aproape ma face sa deschid ochii,dar nu o fac,nu acum.
Adorm in puterea vantului care ma duce departe..gandul,inchis intre bariere peste care nu pot trece.
E dimineata devreme si lumina abia incepe sa se arate.Cu o durere in bratul stang si capul care imi vajaie,privesc in jur.Totul alb,steril,neatins de vreo pata de natura,de viata.La geam,gratii,pe pereti,litere pe care nu le inteleg.O asistenta tanara,subtire,cu ochii albastrii-purpuriu se holbeaza spre trupul meu vlaguit.Imi vorbeste ca unui copil inocent,..eu nu o inteleg,Intr'o secunda imi strapunge pielea cu un ac rece care imi trezeste simturile si imi prezinta realitatea.Pleaca,inghizand usa scorojita,pleaca lasandu'ma intr'o liniste acuta care da nastere intrebarilor..
Imi vine sa rad de absurditatea lucrurilor si unicul gand e spre timpul irosit..
6 martie 2011
"Maturitate nedorita"
6 martie 2011..Tigari noi,copaci inmuguriti,soare,o noua zi de rutina.Sunt atatea ganduri care s'au adunat,iar acum trebuie sa gasesc o crapatura sa le las afara.In viata mea totul incepe haotic si se termina sec,fara ca apoi sa'mi dau seama unde a inceput totul.Am nevoie de o confirmare a sinelui,am nevoie sa stiu ca exist ca persoana.Detasarea totala de sine ma face sa'mi doresc un indiciu clar al prezentului.Observ clipa de clipa cum secunda urmatoare se transforma in trecut,devin obsedata de incertitudinea viitorului care se ascunde printre numere.
Nu'mi doresc nimic din ceea ce viata normala imi poate oferi.Trecand pe strada constientizez ca vreau totusi sa am cateva clipe care pot fi traite la nesfarsit fara a stii ca in urmatoarele momente se pot distruge.Reiau repid trecutul si incerc sa gasesc inceputul intregii experiente pe care o traiesc fara acordul emotiilor.
Durerea mainilor ma face sa simt,iar verdele vanatailor nu lasa ceea ce a fost sa fie uitat.Mi'am implinit scopul,am depasit numeroasele bariere,dar am ajuns in fata zidului rece.Deocamdata astept.Ce va fi ramane de vazut..Cuvintele se leaga intr'un mod ciudat,iar gandurile imi capata in fiecare moment o maturitate nedorita..
Nu'mi doresc nimic din ceea ce viata normala imi poate oferi.Trecand pe strada constientizez ca vreau totusi sa am cateva clipe care pot fi traite la nesfarsit fara a stii ca in urmatoarele momente se pot distruge.Reiau repid trecutul si incerc sa gasesc inceputul intregii experiente pe care o traiesc fara acordul emotiilor.
Durerea mainilor ma face sa simt,iar verdele vanatailor nu lasa ceea ce a fost sa fie uitat.Mi'am implinit scopul,am depasit numeroasele bariere,dar am ajuns in fata zidului rece.Deocamdata astept.Ce va fi ramane de vazut..Cuvintele se leaga intr'un mod ciudat,iar gandurile imi capata in fiecare moment o maturitate nedorita..
1 martie 2011
Primul fum in prima zi de primavara..
01 martie 2011..Dimineata.Prima tigara.Niciun gand.E fals totul si nu stiu cum sa fac sa daram zidurile ce s'au inaltat fara ca macar sa'mi dau seama.Prima zi de primavara,primele regrete cu gandul la visele pe care le'am dsitrus din impulsul de a ma adanci din nou in stari pe care nu le inteleg.
Ar trebui sa fie totul simplu,dar zi de zi totul se intoarce pe dos si se complica.E un ritm ametitor si nu pot sa tin pasul cu atatea lucruri.
Intr'un fel totul revine la normal.Ma adancesc in rutina,revin in intuneric cu putinele amintiri ale luminii care se zbat sa nu fie uitate.Pastrez in continuare starea asta care ma distruge bucata cu bucata,gand cu gand.Nici macar cuvintele nu se mai leaga,nici drumul nu'si pastreaza directia.Mi'e sila de tot,mi'e sila de mine.
Fara niciun zgomot,fara scop,fara puterea de a mai visa.Vechile mele ganduri s'au transformat in ceata.
Vreau calea spirii,sa aud din nou trecutul,sa fie un lucru clar.Sa stiu ca ma pierd sau revin la viata.Vreau sa stau in umbra unei paduri,sa ascult vocile unor copaci la un foc cu lemn de brad.Mintea mea bolnava..
Ma raneste fiecare cuvant spus cum trebuie,ma raneste sa vad ca nimeni nu m'a cunoscut vreodata cu adevarat.Fac lucruri pe care nu le inteleg,mici obsesii care'mi controleaza pasii.Fac ce simt.Nu mai simt..
E o zi ciudata care a inceput cu o neclara iamgine a propriului.Cum a inceput totul inainte?Cum am ajuns sa urmez orice inafara de ceea ce e rational?
In jurul meu lucrurile merg asa cum trebuie sa mearga.Si totusi ma simt in plus.Inainte aveam mici scopuri,acum,nu mai am nici macar atat.Cred ca am inteles in sfarsit ca un om fara dorinte,e un om mort sufleteste.
Ar trebui sa fie totul simplu,dar zi de zi totul se intoarce pe dos si se complica.E un ritm ametitor si nu pot sa tin pasul cu atatea lucruri.
Intr'un fel totul revine la normal.Ma adancesc in rutina,revin in intuneric cu putinele amintiri ale luminii care se zbat sa nu fie uitate.Pastrez in continuare starea asta care ma distruge bucata cu bucata,gand cu gand.Nici macar cuvintele nu se mai leaga,nici drumul nu'si pastreaza directia.Mi'e sila de tot,mi'e sila de mine.
Fara niciun zgomot,fara scop,fara puterea de a mai visa.Vechile mele ganduri s'au transformat in ceata.
Vreau calea spirii,sa aud din nou trecutul,sa fie un lucru clar.Sa stiu ca ma pierd sau revin la viata.Vreau sa stau in umbra unei paduri,sa ascult vocile unor copaci la un foc cu lemn de brad.Mintea mea bolnava..
Ma raneste fiecare cuvant spus cum trebuie,ma raneste sa vad ca nimeni nu m'a cunoscut vreodata cu adevarat.Fac lucruri pe care nu le inteleg,mici obsesii care'mi controleaza pasii.Fac ce simt.Nu mai simt..
E o zi ciudata care a inceput cu o neclara iamgine a propriului.Cum a inceput totul inainte?Cum am ajuns sa urmez orice inafara de ceea ce e rational?
In jurul meu lucrurile merg asa cum trebuie sa mearga.Si totusi ma simt in plus.Inainte aveam mici scopuri,acum,nu mai am nici macar atat.Cred ca am inteles in sfarsit ca un om fara dorinte,e un om mort sufleteste.
6 ianuarie 2011
5 decembrie 2010
"Torturati de timp.."
03.12.2010 ...Nu am realizat nimic...nu am nimic care sa imi dovedeasca rostul...traiesc in iluzii si a doua zi ma lovesc de un munte de obstacole pe care nu am puterea sa il trec..nu..mai am nimic...E ca si cum toate astea ar avea o baza imaginara..in vis..si stiu ca vine o zi..in care totul devine realitate si voi cadea...da,stiu asta,sunt sigura,e ca un cosmar in care stiu ca ma voi trezi intr'un sfarsit peste o ora,doua,trei,..sau sapte..si astept o salvare,un tipat,..tavanul care se prabuseste peste mine...Nu imi e bine asa...nu mai am liniste,nu ma simt in largul meu..responsabilitatea de a avea un rost devine o obsesie..tortura minutelor...punerea fiecarei caramizi la zid in fiecare zi este o munca inutila...mi'e greu sa stiu ca ma trezesc dimineata si e inca o zi ingrozitoare a rutinei din care scap pentru cateva ore cand ies la o plimbare ireala in coltul meu de natura ..dar apoi drumul ma aduce in acelasi loc...si iar pornesc..fara sa am vreun scop..vreo valoare de implinit...e mult prea absurd chiar si pentru mine...totul e superficial...fondul e mult prea subtire pentru a sustine idei ca ale mele...vise atat de imposibile..ajung in cele din urma printre ideile care sustin nefericirea...
Viata intr'un cerc al starii repetabile ne face incet,incet sa devenim victime ale propriilor ganduri..ne inchidem intr'o lume a posibilului,izolam sentimente
neconvenabile..apoi le ardem..trecem mai departe...dam nastere altora...facem cativa pasi...apoi realizam ca cenusa celor din urma ne urmareste si apoi dam fata in fata cu ceea ce am vrut sa uitam..Trecutul are de cele mai multe ori continuitate in toate starile prezentului si viitorului...timpul e singura capcana care ne prinde pe toti si din care
nu putem scapa fara a fi schingiuiti...fara a ne lasa in lanturile lui o parte din sufletul care nu poate renunta la ceea ce lasa in urma..
Incerc sa gasesc o dovada,doua idei,sa vad semnul care trebuie sa ma duca spre dealul spirii..numerele ma inebunesc in timp ce intrebarile isi fac repede loc printre cele mai sigure promisiuni..
De ce vad numai contraste..de ce pe o parte trebuie sa fie casa daramata,fara salvare...si pe cealalta taramul luminiii?...Inaintez incet pe drumul pe care ploaia salbatica il uda cu disperarea de a sterge urmele anilor..."Jalnic,timpul nu poate fi invins,anii nu pot fi uitati..anii.."...aici este raspunsul meu...indiciul meu e printre anii care si'au lasat amprenta pe victimele unei paduri intunecate de principiul stapanirii intregii puteri...Cu fiecare pas..lumea se adanceste in bizar...lucrurile sunt neobisnuit de obisnuite,oamenii par fortati sa para oameni..e ca si cum atunci cand intorc capul s'ar transforma in bestii..mi'e frica sa clipesc..mi'e frica sa'mi misc privirea de la veverita care sapa dupa o aluna..."Poate e totusi un vis..."...si totusi..nu ma pot misca...sunt mult prea speriata de realitatea de care m'am lovit...sunt tinuta in loc de propria slabiciune..si nu e nimeni care sa ma scoata de aici,care sa'mi atinga sufletul si sa'mi spuna.."Va fi bine.."..caderea mea e inevitabila..sunt in pantecul intunericului..si voi ramane aici ghidata doar de sclipirea slaba a sperantei pe care o ascund in buzunar si o hranesc pe ascuns cu vise imposibile,..Nu'mi ramane decat sa astept sfarsitul eternului,sfarsitul tacerii..inceputul vietii...
Viata intr'un cerc al starii repetabile ne face incet,incet sa devenim victime ale propriilor ganduri..ne inchidem intr'o lume a posibilului,izolam sentimente
neconvenabile..apoi le ardem..trecem mai departe...dam nastere altora...facem cativa pasi...apoi realizam ca cenusa celor din urma ne urmareste si apoi dam fata in fata cu ceea ce am vrut sa uitam..Trecutul are de cele mai multe ori continuitate in toate starile prezentului si viitorului...timpul e singura capcana care ne prinde pe toti si din care
nu putem scapa fara a fi schingiuiti...fara a ne lasa in lanturile lui o parte din sufletul care nu poate renunta la ceea ce lasa in urma..
Incerc sa gasesc o dovada,doua idei,sa vad semnul care trebuie sa ma duca spre dealul spirii..numerele ma inebunesc in timp ce intrebarile isi fac repede loc printre cele mai sigure promisiuni..
De ce vad numai contraste..de ce pe o parte trebuie sa fie casa daramata,fara salvare...si pe cealalta taramul luminiii?...Inaintez incet pe drumul pe care ploaia salbatica il uda cu disperarea de a sterge urmele anilor..."Jalnic,timpul nu poate fi invins,anii nu pot fi uitati..anii.."...aici este raspunsul meu...indiciul meu e printre anii care si'au lasat amprenta pe victimele unei paduri intunecate de principiul stapanirii intregii puteri...Cu fiecare pas..lumea se adanceste in bizar...lucrurile sunt neobisnuit de obisnuite,oamenii par fortati sa para oameni..e ca si cum atunci cand intorc capul s'ar transforma in bestii..mi'e frica sa clipesc..mi'e frica sa'mi misc privirea de la veverita care sapa dupa o aluna..."Poate e totusi un vis..."...si totusi..nu ma pot misca...sunt mult prea speriata de realitatea de care m'am lovit...sunt tinuta in loc de propria slabiciune..si nu e nimeni care sa ma scoata de aici,care sa'mi atinga sufletul si sa'mi spuna.."Va fi bine.."..caderea mea e inevitabila..sunt in pantecul intunericului..si voi ramane aici ghidata doar de sclipirea slaba a sperantei pe care o ascund in buzunar si o hranesc pe ascuns cu vise imposibile,..Nu'mi ramane decat sa astept sfarsitul eternului,sfarsitul tacerii..inceputul vietii...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)