03.12.2010 ...Nu am realizat nimic...nu am nimic care sa imi dovedeasca rostul...traiesc in iluzii si a doua zi ma lovesc de un munte de obstacole pe care nu am puterea sa il trec..nu..mai am nimic...E ca si cum toate astea ar avea o baza imaginara..in vis..si stiu ca vine o zi..in care totul devine realitate si voi cadea...da,stiu asta,sunt sigura,e ca un cosmar in care stiu ca ma voi trezi intr'un sfarsit peste o ora,doua,trei,..sau sapte..si astept o salvare,un tipat,..tavanul care se prabuseste peste mine...Nu imi e bine asa...nu mai am liniste,nu ma simt in largul meu..responsabilitatea de a avea un rost devine o obsesie..tortura minutelor...punerea fiecarei caramizi la zid in fiecare zi este o munca inutila...mi'e greu sa stiu ca ma trezesc dimineata si e inca o zi ingrozitoare a rutinei din care scap pentru cateva ore cand ies la o plimbare ireala in coltul meu de natura ..dar apoi drumul ma aduce in acelasi loc...si iar pornesc..fara sa am vreun scop..vreo valoare de implinit...e mult prea absurd chiar si pentru mine...totul e superficial...fondul e mult prea subtire pentru a sustine idei ca ale mele...vise atat de imposibile..ajung in cele din urma printre ideile care sustin nefericirea...
Viata intr'un cerc al starii repetabile ne face incet,incet sa devenim victime ale propriilor ganduri..ne inchidem intr'o lume a posibilului,izolam sentimente
neconvenabile..apoi le ardem..trecem mai departe...dam nastere altora...facem cativa pasi...apoi realizam ca cenusa celor din urma ne urmareste si apoi dam fata in fata cu ceea ce am vrut sa uitam..Trecutul are de cele mai multe ori continuitate in toate starile prezentului si viitorului...timpul e singura capcana care ne prinde pe toti si din care
nu putem scapa fara a fi schingiuiti...fara a ne lasa in lanturile lui o parte din sufletul care nu poate renunta la ceea ce lasa in urma..
Incerc sa gasesc o dovada,doua idei,sa vad semnul care trebuie sa ma duca spre dealul spirii..numerele ma inebunesc in timp ce intrebarile isi fac repede loc printre cele mai sigure promisiuni..
De ce vad numai contraste..de ce pe o parte trebuie sa fie casa daramata,fara salvare...si pe cealalta taramul luminiii?...Inaintez incet pe drumul pe care ploaia salbatica il uda cu disperarea de a sterge urmele anilor..."Jalnic,timpul nu poate fi invins,anii nu pot fi uitati..anii.."...aici este raspunsul meu...indiciul meu e printre anii care si'au lasat amprenta pe victimele unei paduri intunecate de principiul stapanirii intregii puteri...Cu fiecare pas..lumea se adanceste in bizar...lucrurile sunt neobisnuit de obisnuite,oamenii par fortati sa para oameni..e ca si cum atunci cand intorc capul s'ar transforma in bestii..mi'e frica sa clipesc..mi'e frica sa'mi misc privirea de la veverita care sapa dupa o aluna..."Poate e totusi un vis..."...si totusi..nu ma pot misca...sunt mult prea speriata de realitatea de care m'am lovit...sunt tinuta in loc de propria slabiciune..si nu e nimeni care sa ma scoata de aici,care sa'mi atinga sufletul si sa'mi spuna.."Va fi bine.."..caderea mea e inevitabila..sunt in pantecul intunericului..si voi ramane aici ghidata doar de sclipirea slaba a sperantei pe care o ascund in buzunar si o hranesc pe ascuns cu vise imposibile,..Nu'mi ramane decat sa astept sfarsitul eternului,sfarsitul tacerii..inceputul vietii...
