Partea intai:
Sunt dominata de tremurul care'mi inghite actiunile intr'o incapacitate demna de mila.Mi'e frica de starile pe care nu le pot controla,acum mi'e cel mai frica sa nu pierd,sa nu daram ce am construit.
Baza mea psihologica e mult prea instabila sa sustina atatea emotii necunoscute.Incet,dar sigur ma adancesc spre sfarsitul fiintei mele,spre intunericul atat de bine cunoscut.In labirintul acela de intrebari nu am niciun indiciu care sa'mi arate calea de iesire.Sunt atat de egoista si am impresia ca nu stiu sa pretuiesc ceea ce am.Viata e incorecta si ofera mult prea putine pauze de respiro din ritmul alegro.
Vad cercuri,viata mea e un cerc in care ma invart la infinit traind aceleasi vicii care ma distrug cu fiecare tura terminata.Dar nu mai vreau sa fie asa..Nu vreau sa astrag in suferinta mea unica salvare,unica persoana care ma intelege pe deplin.Nu am putere sa lupt si asta ma duce la disperare.Repet,in speranta ca voi invata..
O singura dorinta rasare printre gandurile negre,o singura cale se arata pintre randurile care in prezent par secate de viata.
Carti pana in tavan,un aer uscat,miros de vechi,podeaua care scartaie,oameni inghititi de povesti fictive,in vorbe care mint fara regret,spunand ca viata ne'o facem noi,dezvaluind partea frumoasa,ascunzand partea urata.
Pe patul de spital,rece,alb,patat de boala celor dinainte,ma trezesc ca dupa o lovitura in moral.Ametita de febra,halucinez intr'o poveste frumoasa:..pe un camp plin de flori si iarba verde care contureaza un cer contrastant,albastru diluat si rosu arzator,soarele..se ascunde in spatele noptii care e pe cale sa umbreasca puterea de a privi mai departe de limite,..eu,suflet pierdut in drama altor vieti.Sub mine,covorul verde cenusiu se raceste sub greutatea atator dezamagiri,..nu ma pot ridica,nu pot merge spre sunetul de apa care se aude atat de aproape.Deocamdata nu ma mai intreb nimic,deocamdata accept intreaga imagine a visului,constienta ca in urmatorul moment pot cadea de pe sarma subtire pe care calc cu instabilitate.Echilibrul meu nu tine mult,asa a fost dintotdeauna,asa e viata mea,ca un cliseu,insa mult mai profunda.Eu cad de mult prea multe ori si imi ia mult prea mult timp sa ma ridic,iar atunci cand o fac,totul tine mai putin de o clipa,mult prea putin ca sa pot vedea ce ma asteapta inainte.
Un tunet aproape ma trezeste,o lumina aproape ma face sa deschid ochii,dar nu o fac,nu acum.
Adorm in puterea vantului care ma duce departe..gandul,inchis intre bariere peste care nu pot trece.
E dimineata devreme si lumina abia incepe sa se arate.Cu o durere in bratul stang si capul care imi vajaie,privesc in jur.Totul alb,steril,neatins de vreo pata de natura,de viata.La geam,gratii,pe pereti,litere pe care nu le inteleg.O asistenta tanara,subtire,cu ochii albastrii-purpuriu se holbeaza spre trupul meu vlaguit.Imi vorbeste ca unui copil inocent,..eu nu o inteleg,Intr'o secunda imi strapunge pielea cu un ac rece care imi trezeste simturile si imi prezinta realitatea.Pleaca,inghizand usa scorojita,pleaca lasandu'ma intr'o liniste acuta care da nastere intrebarilor..
Imi vine sa rad de absurditatea lucrurilor si unicul gand e spre timpul irosit..
